Terorism şi mass-media: impactul atentatelor teroriste asupra societăţii

Mihail Păduraru



INTRODUCERE

Vorbim astăzi de noi ameninţări şi noi vulnerabilităţi de securitate în raport cu epocile trecute, de transformarea structurilor de securitate, de noi tipuri de războaie şi noi tipuri de pace.
Trăim într-o lume profund schimbată în care anticiparea viitorului, cunoaşterea strategică, reprezintă poate cel mai greu test pentru o naţiune.
Un test de care depinde în egală măsură politica strategică a unui stat, dar şi siguranţa cetăţenilor săi, apărarea valorilor naţionale, bunăstarea şi prosperitatea individuală.
Cunoaşterea este “democratizată” şi nu mai depinde numai de performanţă elitistică, ci şi de cooperare, de reţeaua de informaţii create prin cooperare, de parteneriatele cu societatea civilă. 
Lumea secretelor nu mai este secretă în sensul în care era în timpul Războiului Rece, totuşi, secretul rămâne un instrument esenţial de decriptare a ceea ce este public, vizibil, cunoscut.


Securitatea este un bun public la care nu mai contribuie doar statul, administraţia, ci şi actorii privaţi, de la corporaţii la indivizi, dar pentru realizarea căruia este necesară construirea unor noi reţele public-privat în definirea bunului comun al naţiunii.

Secolul XXI poate fi caracterizat în multe feluri – secolul vitezei, secolul tehnologiei, secolul globalizării, dar nici una dintre aceste posibile definiţii nu captează mai bine esenţa unei revoluţii care se petrece sub ochii noştri decât informaţia. Secolul XXI este secolul informaţiei.

Într-adevăr, niciodată în istoria universală informaţia nu a pătruns atât de adânc  în straturile sociale ale organizarii umane, prin mass-media, internet, alte şi alte canale şi sisteme de comunicaţii şi de difuzare.

O multitudine de baze de date deschise, aflate tot mai lejer la indemâna individului şi comunităţilor datorită tehnologiei, informaţii politice, economice, din domeniile ştiinţei, ale culturii, evenimente cu caracter social, strategic, dar şi simple fapte cotidiene ne asaltează pur şi simplu în valuri cu o intensitate extraordinară.

Geografia nu mai reprezintă o barieră importantă în calea răspândirii pe orizontală a informaţiei precum în alte epoci istorice, tot aşa cum economia nu mai constituie un impediment major în potenţialul de accesare  a informaţiei până la nivelul individului.
Secolul XXI este  un secol al incertitudinilor şi antinomiilor, un secol care a transformat fundamental premisele cunoaşterii strategice şi ale intelligence.

Vorbim astăzi de un alt tip de cunoaştere  care este necesar statului  pentru a-şi susţine interesele naţionale, o cunoaştere care porneşte de la premizele transformării mediului în care acţionează şi asupra căruia este chemată să se pronunţe.

Cunoaşterea reprezintă capacitatea de a înţelege realitatea prezentă, pe baza unor informaţii, percepţii şi a unor evaluări, dar şi capacitatea de a sprijini acţiuni pentru a putea modela realităţile viitoare.

Informaţia pe care o produc serviciile secrete este acel instrument prin care  se asigură cunoaşterea necesară pentru exercitarea efectivă a puterii unui stat, atât în planul politicilor sale interne, al raporturilor cu societatea cât şi în relaţia cu alţi factori, atât statali, cât şi non statali în relaţiile internaţionale.

Clausewitz spunea că războiul este continuarea politicii cu alte mijloace, dar politică fără cunoaştere este asemenea unui război fără strategie, iar cunoaşterea fără politică este o strategie fără războinici.



Dar cunoaşterea strategică nu este un produs exclusiv al prelucrării informaţiei secrete, ci derivă dintr-un cumul de cunoaşteri specializate, de la cunoaşterea fundamentelor păcii şi războiului, la cunoaşterea generată de cooperare şi diplomaţie sau la cunoaşterea şi analiza formată în interacţiunile dintre structurile statului şi societatea pe care o deservesc.

Pe de altă parte intelligence-ul ca baza a cunoaşterii strategice este principala formă prin care se asigură un input decizional pentru management-ul riscurilor, decelarea provocărilor şi ameninţărilor în politica de securitate a unui stat.

La intersecţia între dezvoltarea cunoaşterii şi exercitarea puterii, intelligence-ul se confruntă conform teoriilor clasice în analiză de risc cu patru situaţii diferite.

În cazul unei decizii în condiţii de certitudine, informaţia reprezintă prezentarea diferitelor variante de acţiune, cu identificarea avantajelor şi dezavantajelor – singura problema fiind cea de alegere a opţiunii, deci a demersului politic propriu-zis.

În al doilea caz, evaluarea riscurilor presupune cunoaşterea oportunităţilor şi a ameninţărilor şi stabilirea cu un grad ridicat de probabilitate a scenariilor de acţiune.

În a treia situaţie, cea a incertitudinii, evoluţiile viitoare pot fi cunoscute dar nu şi anticipate decât la un nivel al posibilului, nu al probabilului, deci, decizia bazată pe cunoaştere porneşte de la asumarea unor riscuri.

În fine, în cazul ignoranţei, nu sunt cunoscute nici ameninţările, nici oportunităţile şi nu poate fi anticipat un curs de acţiune sau un eveniment viitor.
Nu mai putem vorbi de cunoaştere, ci de ghicitoare, de aleatoriu în luarea deciziilor.

În prima situaţie, cea a cunoaşterii depline, intelligence-ul  nu mai este un produs necesar pentru înţelegerea realităţii şi exercitarea puterii. 

Cunoaşterea ideală, absolută a realităţii este însă un deziderat imposibil de atins: chiar şi în situaţia existenţei unui nivel ridicat de date şi informaţii cu un grad mare de certitudine, înţelegerea realităţii este inevitabil mediată de percepţiile şi experienţele trecute ale analistului.

În al doilea caz, intelligence-ul este fundamental pentru analiză de risc şi reprezintă una dintre cele mai importante premise ale luării deciziilor.
Probabilitatea unor evenimente sau procese este determinată de evaluarea informaţiilor de risc şi stabilirea unor scenarii de evoluţie – vorbim practic de o cunoaştere de care depinde succesul sau eşecul unor politici ale statului.

Cel de-al treilea caz reprezintă principala provocare cu care se confruntă intelligence-ul în ceea ce am putea denumi, destul de vag, postmodernitate: existenţa unei cantităţi vaste de informaţii, deci dificultatea de a naviga prin marea de date şi fapte disponibile cunoaşterii, nivelul ridicat de expunere la manipulare şi propagandă au condus la apariţia unor lumi complexe ale incertitudinii.

Dar, la aceste subiecte clasice, se adaugă noi domenii de risc – atacurile cibernetice, terorismul global, crizele economice, securitatea alimentară, securitatea mediului, sau extensia labirintică a reţelelor de crimă organizată.

Mai recent, în contextul crizei economice mondiale şi al unor evoluţii tot mai îngrijorătoare a riscurilor legate de pandemii, securitatea alimentară sau degradarea mediului, multe agenţii de informaţii au început să se orienteze spre evaluarea acestor zone de risc ca fiind relevante pentru securitatea naţională.

Noua strategie presupune “cucerirea“ adversarului  prin transformarea sa într-o abordare constructivist-neoconservatoare în care inamicul nu este predeterminat, ci este “construit“ sau “deconstruit“ prin politicile proprii.



Definirea  unui fenomen ca producător de risc, reprezintă primul pas al cunoaşterii strategice, securizarea ca process cognitiv presupune deci mai mult decât o simplă formulare a unei probleme la nivel politic, social sau strategic şi o simplă prioritizare a obiectivelor de intelligence în cadrul unui stat: ea include inerent  şi acceptarea de către publicul larg, sustinearea acestui obiectiv şi a importanţei sale pentru cetăţean şi stat.

În acest secol al informaţiei şi al media, structurile însărcinate cu securitatea statelor se confruntă cu ameninţări teroriste din ce în ce mai diversificate  bazate pe diverse ideologii sau motive, iar ţara noastră ca membră NATO şi străjer al graniţei de Est a Uniunii Europene, este parte integrată în strategia de securitate mondială şi luptă împotriva terorismului de orice natură sau manifestat în orice mod care ar putea destabiliza societatea sau securitatea naţională.



TERORISMUL

Este un cuvânt deosebit de răspândit în rândurile publicului larg.
Atunci când este auzit, involuntar, în mintea şi sufletul tuturor oamenilor, specialişti sau nu, generează un sentiment de groază. El este provocat de conştienţa că urmarea imediată a actului conceput de terorişti este o nenorocire: o explozie destructivă, un asasinat, o mutilare, o eventuală destabilizare a unui regim politic etc.
Aproape în toate cazurile, noţiunea de terorism a fost pusă în relaţie cu lumea islamică şi cu oameni legaţi de ea prin religie, cu cei care sunt adepţii doctrinelor totalitare, ca marxismul, toţi fiind uniţi între ei printr-un sentiment anti-„imperialist”, al cărui sâmbure este U.S.A. şi aliaţii ei.


Terorismul reprezintă acea acţiune deliberată, bine organizată, a unui grup mai mic sau mai mare de oameni care urmăreşte crearea unei stări generale, în masă, de teamă, de suspiciune, având ca scop final destabilizarea regimului politic atacat şi eventuala lui înlocuire.

Pornind de la această definiţie personală, pe care o propun drept instrument de lucru, subliniez că terorismul este cel care determină o stare de teroare şi nu invers.

Despre terorism s-a scris destul de mult şi probabil se va mai scrie, dar, până la această dată nu există o unitate de vederi în privinţa fenomenului. 

Din punct de vedere etimologic, cuvântul provine din latinescul terror, terroris, care înseamnă groază, frică, spaimă provocată premeditat, prin ameninţare şi intimidare. În mitologia greacă, teroarea (Phobos) şi frica (Deimos) erau numele celor doi cai, care trăgeau carul zeului războiului, Ares. 

Simbolistica acestor cuvinte este semnificativă, deoarece războiul, lupta, conflictul  presupun întotdeauna recurgerea la folosirea forţei, a mijloacelor violente, distructive. Teroarea era încă de pe atunci percepută ca folosire sistematică a fricii pentru a obţine ceva.

Prin noţiunea de teroare se înţelege o stare de teamă extremă care înspăimântă, tulbură şi paralizează. La rândul ei, violenţa este definită ca implicând recurgerea la forţă de către un individ sau un grup în vederea prejudicierii intereselor unor persoane sau bunuri.

O definiţie a terorismului care reflectă cel mai aproape fenomenul este dată de Dicţionarul politic, Editura Academiei Române, 1993, prin care acesta este considerat violenţă practicată sistematic de grupuri extremiste de stânga sau de dreapta, naţionaliste sau religioase, împotriva civililor, persoanelor politice, diplomaţilor, pentru a crea o stare de tensiune profundă în societate, un mijloc pentru atingerea unor scopuri politice, o ameninţare naţională şi internaţională cu implicaţii deosebite asupra populaţiilor.


Terorismul se prezintă ca un fenomen extrem de complex, constând in manifestarea spectaculoasă a violenţei, cu scopul de a atrage atenţia, a înspăimânta, a chinui şi a impune un anumit tip de comportament, uneori, pur şi simplu pentru a teroriza, printr-o gamă foarte diversificată de acţiuni-limită, în care omul este deopotrivă armă şi victimă, călău şi condamnat.

Ameninţările şi riscurile de natură teroristă nu au limite. „Arma“ principală a terorismului este omul, în speţă, omul disperat sau omul manipulat, adică adus în stare de disperare sau de răzbunare, dar şi omul „demiurg“, omul pedepsitor, omul-călău, care se consideră destinat şi predestinat a îndeplini o misiune supremă, a se sacrifica sau a sacrifica pe oricine pentru a duce la bun sfârşit o sarcină ce vine dintr-un spaţiu considerat a fi sacru, dintr-o lume care-l domină şi care are menirea de a o distruge cât mai repede şi cât mai violent pe cea reală şi evident, de a o înlocui.

Strategia militară pune în relief trei niveluri de confruntare:

• simetria, care presupune opoziţia armată a două forţe aproximativ egale ca dezvoltare, compunere şi dotare;

• disimetria, care propune superioritatea cantitativă şi/sau calitativă a uneia dintre părţi

• asimetria, care presupune obţinerea unui avantaj exploatând slăbiciunile şi vulnerabilităţile adversarului şi evitând punctele lui forte.


Terorismul poate fi considerat ca făcând parte din generaţia a patra de conflicte, deoarece reprezintă o formă clandestină de război, nedeclarat, purtat fără nici un fel de reguli sau limitări umanitare şi încearcă să folosească chiar forţa adversarului împotriva acestuia.

Alte elemente care îi apropie pe terorişti de profilul agresorului celei de-a patra generaţie sunt: o bază nenaţională sau transnaţională de ordin ideologic sau religios, atacul direct asupra culturii inamicului, capacitatea de a purta un război psihologic sofisticat, folosesc libertatea de mişcare şi alte drepturi ale democraţiei, chiar în timp ce se străduiesc să le submineze, atacă fără discriminare sau în ultima vreme preferă instituţiile şi chiar populaţia civilă nevinovată şi fără protecţie.




TERORISM ŞI CRIZE SOCIALE

Terorismul lasă să vorbească faptele şi nu vorbele, scopul urmărit - ca la atacurile teroriste ce au avut loc în Kenia, Tanzania, New York, Bali, Madrid sau Londra - poate fi recunoscut doar după alegerea ţintelor: oameni nevinovaţi, copii, turişti aflaţi întâmplător la locul ales de terorişti pentru a-şi îndeplini actele abominabile.

Teroristul este gata să întrebuinţeze forţa, sfidând orice normă morală - adesea împotriva unor persoane total străine de chestiunea respectivă. 
Pentru justificarea acţiunilor sale de forţă, teroristul acuză o situaţie de criză, care în realitate nu există decât în imaginaţia sa. În literatura specifică este vorba tot mereu de o „luptă armată” de „o luptă împotriva războiului imperialist” iar teroriştii se autodesemnează ca fiind „soldaţi”, „militanţi” sau „revoluţionari”.

Practic, putem afirma că se manifestă ca o psihoză de grup - ca urmare a aderării la o ideologie politică, religioasă, culturală - cu repercusiuni negative asupra societăţii globale. 

Din acest punct de vedere considerăm că terorismul poate fi categorisit ca fiind patologic (ex. Panterele negre, organizaţie teroristă din SUA ce lupta împotriva „ordinii albe”, „Armata neagră de Eliberare” care militau pentru transformarea oraşelor americane în jungle ostile albilor sau Ku Klux Klan) sau psihopatic (manifestări violente şi iraţionale, fără motivaţie clară, săvârşite de persoane dezechilibrate mintal).

Indispensabil este aici efectul propagandistic asupra populaţiei sau al oficialităţilor.



Terorismul de sistem este, în esenţa lui, politic, etnic, economic, informaţional sau religios. 
El provine din incompatibilităţile şi disfuncţionalităţile existente între sisteme şi nu se va ameliora decât în măsura încare se vor ameliora relaţiile între aceste sisteme. 
Terorismul basc, spre exemplu nu are nici o perspectivă de atenuare sau de încetare, atâta vreme cât pretenţiile extremiştilor basci vizează interesele Spaniei. 
Soluţiile în acest caz sunt greu de găsit, întrucât este dificil de presupus că Spania va accepta vreodată separarea de teritoriul său a Ţării Bascilor. 

Un asemenea terorism a existat şi există şi în România. 

El s-a manifestat şi se manifestă, sub diferite forme, îndeosebi în zonele Covasna şi Harghita, împotriva populaţiei de etnie română. 
În anumite etape a cunoscut forme violente. 

Este posibil ca terorismul de sistem, îndeosebi în Europa, să se diminueze simţitor o dată cu integrarea deplină a continentului, deşi s-ar putea ca, dimpotrivă, să asistăm la o recrudescenţă masivă a acestui fenomen.
Practicarea terorismului nu constituie un fenomen nou, căci sub o formă sau alta, a existat în decursul vremurilor, încă din antichitate, afectând mai toate popoarele.

Noul terorism este însă un produs al globalizării. 

Dacă un război poate fi gestionat, conducându-i evoluţia spre armistiţiu sau pace, terorismul este incontrolabil.
Revoluţia tehnologiei informaţiei, uşurând în mod substanţial activitatea şi pune la îndemâna teroriştilor mijloace de comunicare facilă, indiferent de distanţă.





TERORISM ŞI MASS-MEDIA

Mass-media a devenit atât un mijloc, cât şi o metodă întrebuinţată de grupările teroriste contemporane pentru comunicare, negociere, răscumpărare şi răspândire a terorii.
Dacă urmărim o anumită televiziune sau ştirile transmise de oricare agenţie de presă ori ascultăm ştirile transmise de un post de radio etc. o să observăm că un grad ridicat de mediatizare îl au acţiunile teroriste. 
Cercetătorii media constată că aproape nu există zile în care jurnalele de ştiri să nu prezinte acte / atentate teroriste petrecute în diverse ţări ale lumii. 
Atentatele teroriste din aceste ţări se remarcă, în plus, printr-o amploare fără precedent, atât în ceea ce priveşte tehnicile şi tacticile teroriste utilizate, numărul victimelor, implicaţiile politice pe plan global etc., cât şi în ceea ce priveşte intensa lor mediatizare.
Formele moderne de terorism, în pofida actelor normative şi a legilor de combatere, au drept scop atacurile asupra populaţiei civile. Aceasta constituie o ţintă facilă şi eficientă pentru terorişti, caracterul aleator al atentatului determinând un sentiment general de anxietate. 
Mesajul vizat de grupările teroriste este: oricine, oriunde, oricând poate constitui ţinta următorului atac, această ameninţare subminând capacitatea populaţiei civile de a duce o viaţă în condiţii normale.



De asemenea, de vreme ce orice acţiune cotidiană a unui cetăţean implică o strategie de pregătire pentru supravieţuirea în eventualitatea producerii unui atac terorist, rutina cotidiană este marcată de anxietate şi de o limitare a libertăţii de acţiune.
Un aspect important demn de menţionat îl constituie faptul că atentatele teroriste au drept scop atragerea atenţiei opiniei publice internaţionale privitor la solicitările atentatorilor, în epoca globalizării şi a comunicaţiilor mijloacele mass-media jucând rolul principal în acest sens.
Atât timp cât există mass-media, teroriştii vor viza „oxigenul publicităţii”, descriere plastică a scopurilor mediatice ale grupărilor teroriste, aparţinând fostului prim-ministru al Marii Britanii, Margaret Thatcher.
Într-adevăr, atât timp cât teroriştii vor săvârşi atentate, mass-media vor fi interesate să le mediatizeze, în scopul satisfacerii simţului dramatic al audienţei, care implică curiozitatea pentru infractori şi pentru victime. De menţionat că, acoperirea mediatică este de proporţii uriaşe chiar şi-n cazul atentatelor teroriste în care autorii nu îşi asumă responsabilitatea.



Fenomenul terorist acţionează pentru subminarea simţului de securitate şi sfărâmarea rutinei cotidiene, astfel încât să prejudicieze capacitatea funcţională a instituţiei vizate. Scopul acestei strategii este de a direcţiona opinia publică să exercite presiuni asupra actorilor instituţionali pentru a ceda la solicitările teroriştilor.

În acest context, populaţia-ţintă devine un instrument în mâinile teroriştilor, în scopul introducerii pe agenda politică a revendicărilor acestora.
Există însă şi puncte de vedere diferite privind acest subiect, context în care îl cităm pe sociologul francez Michel Wieviorka care încearcă să discrediteze opinia, conform căreia terorismul şi mass-media se află într-o relaţie de simbioză.

Autorul susţine că există, între terorişti şi mass-media şi relaţii de indiferenţă, când „teroriştii nu urmăresc nici să producă panică la nivelul unor grupuri, nici să facă propagandă prin săvârşirea unor atentate” sau de indiferenţă relativă, prin care autorii violenţei rămân indiferenţi la mediatizare, existând însă canale de comunicare la care apelează pentru a-şi motiva poziţiile adoptate.

De asemenea, exemple semnificative asigură dovezi suficiente pentru a dezaproba teoria potrivit căreia dezvoltarea mass-media moderne este principala cauză a intensificării fenomenului terorist. De exemplu, terorismul de factură politică serveşte cauzei teroriştilor, nu producătorilor de televiziune şi jurnaliştilor. Nu putem însă nega relaţia dintre grupările teroriste contemporane şi anumite segmente ale mass-media, care le asigură beneficii mutuale.
Într-adevăr, mass-media urmăresc maximum de audienţă, nu atât pentru creşterea numărului de receptori cât pentru legitimizare, acoperirea fenomenului terorist, în special incidentele de proporţii, precum atentatele sinucigaşe şi luările de ostatici, asigurând presei o sursă inepuzabilă de ştiri senzaţionale, care au drept rezultat şi obţinerea unei audienţe maxime.



Mass-media „îi sprijină” involuntar pe terorişti prin publicitatea pe care acestea o fac - prin ştirea de presă şi căutarea senzaţionalismului, - indispensabilă pentru aceştia.

Acest lucru a determinat mutaţii importante în mentalitatea de grup a teroristului, având ca reacţie răpirea şi asasinarea unor persoane cunoscute (jurnalişti, oameni de afaceri, diplomaţi). În prezent, deturnările de avioane nu mai sunt actuale din cauza posibilităţii de eşuare a acţiunii, dar teroriştii s-au repliat şi au atacat trenuri, autobuze, metrouri...

Legătura dintre mass-media şi terorism este cât se poate de clară: pentru a răspândi teroare, terorismul are nevoie de mediatizare, de publicitate, iar media are nevoie de subiecte pentru a-şi spori audienţa. Prin urmare, fiecare răspunde nevoii celeilalte.

Un caz relevant în exemplificarea acestei teorii pentru situaţia României în ceea ce priveşte terorismul şi mediatizarea acestuia îl constituie atentatul cu bomba de la Facultatea de Electronică din Iaşi din data de 8 iulie 2013 când un bărbat a intrat într-o sală de curs a Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii din cadrul Universităţii Tehnice din Iaşi unde erau prezenţi 40 de studenţi care susţineau examenul de licenţă şi patru cadre didactice. 
Acesta a ameninţat că va detona o bombă, un proiectil din timpul celui de-al doilea război mondial pe care îl purta într-un rucsac, cerând să vină poliţia. 

Bărbatul a activat declanşatorul, dar capsa fiind deja utilizată, a produs o explozie de mică amploare, fără a detona bomba propriu-zisă, moment în care doi studenţi au reuşit să-l imobilizeze. Managerul Spitalului de Psihiatrie Socola, Lucian Burlea, a declarat că bărbatul are schizofrenie paranoidă. 
În momentul în care a fost întrebat de ce a comis fapta, bărbatul le-a răspuns jurnaliştilor: “Ca să vină televiziunile”.





INTERNETUL ŞI FENOMENUL TERORIST

Dispunând de o audienţă, virtual, extrem de numeroasă, Internetul este utilizat de către grupările teroriste ca un mediu de informare a opiniei publice aproape ideal. 
Dacă, înainte de apariţia reţelei Internet, grupările teroriste erau dependente, pentru atragerea atenţiei, de agenţiile mass-media, acum comunicarea se realizează, practic neângrădit, atât prin text, dar mai ales prin mijloace multimedia, ceea ce a făcut să crească, aproape exponenţial, puterea de persuasiune a acestora. Internetul permite organizaţiilor teroriste să comunice cu publicul ţintă atunci când alte canale media le refuză, dar şi să-şi găsească o audienţă nouă, în special tineri. Iese în evidenţă principalul avantaj al Internetului, ca un mijloc de comunicare, abilitatea de a ocoli cenzura, de a prezenta informaţia la prima mână, nediluată, pentru aceasta fiind accesibile diverse site-uri, buletine online, forumuri sau alte instrumente electronice, unde teroriştii sau simpatizanţii acestora pot să-şi exprime deschis opiniile. 



Din punct de vedere al conţinutului, pe situri-le web presupuse a fi asociate grupărilor teroriste, adesea teroriştii sunt portretizaţi ca victime sau martiri, se subliniază nedreptăţile la care sunt supuşi, umilinţele celor ţinuţi captivi de către autorităţi. 
Responsabilitatea pentru actele de violenţă este pusă pe seama adversarilor, aceştia fiind desemnaţi ca adevărata sursă a conflictului. 
Prezentarea în mod ostentativ a unor informaţii sau imagini ce induc un sentiment de revoltă şi de solidaritate printre susţinători, utilizarea religiei ca un instrument ce justifică şi chiar încurajează pe deplin acţiunile violente, sunt tehnicile cel mai frecvent utilizate din panoplia propagandistică al acestor site-uri. Insistenţa cu care sunt prezentate restricţiile la libertatea de exprimare denotă importanţa pe care o acordă reţelele teroriste opiniei publice internaţionale, cu precădere cea occidentală, ştiută fiind sensibilitatea acesteia la măsurile care îngrădesc libertatea de exprimare. 
Protestele teroriştilor la încercările de a fi reduşi la tăcere au şanse mari de a-şi găsi ecou pe Internet, care, pentru foarte mulţi, este simbolul libertăţii, al comunicării necenzurate. 

De exemplu, în urma acuzaţiilor aduse de publicaţia Newsweek site-ului al-Basrah (www.albasrah.net), potrivit cărora acesta ar face propagandă terorismului promovat de al-Zarqawi, cât şi promovarea antisemitismului, răspunsul nu a întârziat să vină într-un mod vehement, acuzând întreaga media occidentală de dorinţa de a sugruma vocea poporului irakian prin închiderea site-ului.
Terorismul nu se rezumă doar la acţiuni fizce distructive, atacurile psihologice constituind o componentă căreia i se acordă o importanţă din ce în ce mai mare. 

Ca şi în cazul propagandei, Internetul a devenit un instrument eficace de a duce războiul psihologic, mai ales datorită abilităţii sale de a difuza mesajele prin mijloace multimedia. 



Teroriştii au încercat să producă teamă prin publicarea de informaţii false, ameninţări şi prin prezentarea unor imagini sau filme terifiante. Războiul din Irak a oferit ocazia de a se deschide un puternic front şi pe tărâmul confruntării în spaţiul cibernetic. Se disting cu precădere organizaţiile afiliate sau în legătură cu Abu Musab al-Zarqawi, care folosesc în mod activ Internetul pentru a pune în practică tehnicile războiului asimetric, incluzând acţiuni teroriste desemnate să şocheze, cum ar fi răpiri, asasinate şi atacuri cu bombe. 

Este de presupus că însuşi al-Zarqawi era teroristul mascat care l-a decapitat pe americanul Nicholas Berg, scena fiind filmată, iar conţinutul casetei video publicat pe diferite site-uri web islamiste, fiind astfel difuzate pe scară largă. 

De asemenea, diferite înregistrări ce conţin ameninţări cu noi atentate sau asasinate sunt frecvent publicate prin intermediul Internetului. Scopul evident este de a folosi la maxim atât teroarea pe care aceste imagini o exercită, cât şi expunerea la câţi mai mulţi oameni posibil, mai ales în occident, unde Internetul este accesibil unor  pături largi de utilizatori. 

Mulţimea de site-uri şi forumuri poate fi un indiciu al numărului crescând de oameni care simpatizează cu militanţii şi care argumentează că islamul este de fapt ţinta distrugerii de către lumea creştină. Teroriştii sunt, de asemenea, interesaţi să creeze teama faţă de ceea ce se poate realiza prin intermediul spaţiului virtual, situaţie în care opinia publică devine atât de îngrijorată despre consecinţele unui atac cibernetic, încât chiar crede că se va întâmpla în realitate. 
Astfel că prin amplificare, chiar şi o grupare practic nesemnificativă şi lipsită de posibilităţi materiale poate cu uşurinţă să-şi difuzeze mesajele şi să creeze sentimentul că reprezintă o ameninţare mult mai mare decât în realitate. 

Reţeaua permite teroriştilor să dea amploare consecinţelor activităţilor lor, chiar dacă ele nu sunt capabile să-şi ducă ameninţările până la capăt, dar virtual apare că atacurile sunt bine planificate şi controlate. 

De aceea, pe lângă informaţiile cu adevărat utile, Internetul este folosit şi ca o sursă inepuizabilă de zvonuri şi rapoarte false pe care mulţi oameni le privesc ca fapte reale.

Internetul poate avea, de asemenea, un impact determinant asupra potenţialilor recruţi, utilizatorii acestuia fiind, de regulă, mai bine pregătiţi din punct de vedere tehnic, dar cu mai puţină pregătire religioasă, şi astfel, mai uşor impresionabili la mesajele unor site-uri ce încurajează interpretări radicale ale Islamului. 
Camerele de discuţii de pe aceste site-uri creează un sentiment de unitate cu ceilalţi membri, fiind astfel stabilite adevărate comunităţi virtuale pe web, care le pot suplini sau completa pe cele din viaţa reală.
Informaţiile publicate pe Internet de grupările teroriste sunt de asemenea utilizate pentru a încuraja susţinerea şi simpatia faţă de ele. 
Cei care administrează site-urile web pot să obţină informaţii despre oamenii care le accesează, informaţii care să le ofere unele detalii despre potenţialii recruţi. Navigatoarele Internet suportă funcţii care permit serverelor să cunoască ce limbă este folosită de către computerul-client. 
Aceasta oferă grupărilor teroriste informaţii care le permit să facă recrutări pe bază de limbă şi să-şi acordeze discursul în funcţie de o anumită audienţă specifică.

În paralel cu activitatea de recrutare, Internetul este utilizat de către grupările teroriste pentru a cere donaţii şi a găsi potenţiali susţinători financiari. 
Deseori grupările teroriste sunt sponsorizate de organizaţii care operează public şi legal, îndeosebi sub forma unor organizaţii de tip umanitar sau caritabil şi nu au o legătură directă cu operaţiile teroriste.
Mai presus de orice, Internetul este o bogată sursă de informaţii, oferind miliarde de pagini uşor accesibile, la un cost mic. 
Grupările teroriste au fost capabile să folosească reţeaua web ca un mijloc de a obţine informaţii despre potenţiale ţinte, ofensive antiteroriste, armament şi strategie. 

Având la dispoziţie motoare de căutare, oricine poate găsi, cu relativă uşurinţă, diverse hărţi, diagrame ori alte date importante a numeroase facilităţi şi reţele. 

Ca oricare alţi utilizatori ai Internetului, teroriştii pot să gătească informaţii despre diverse centre de interes. Internetul este potrivit şi pentru a facilita schimbul de informaţii între grupările teroriste. Multe site-uri web oferă informaţia necesară creării de arme chimice şi explozibili ori ghiduri de organizare a unei grupări teroriste.

Inventarea şi răspândirea Internetului a permis acestuia să se integreze deplin în mai toate sferele sociale, rezultând astfel un nou model de organizare umană. 
Adaptându-se rapid la aceste noi realităţi, diferite celule şi grupări teroriste utilizează Internetul pentru a crea reţele complexe şi eficiente. 

Metodele rapide, necostisitoare şi anonime de comunicare pe Internet oferă posibilitatea unei organizări şi comunicaţii descentralizate, mai greu de identificat şi monitorizat. 

Multe organizaţii teroriste sunt constituite ca reţele de celule semi independente, care operează pe orizontală şi care nu au o comandă strict ierarhică.

Astfel, reţelele teroriste au sesizat rapid că, pentru a putea evita detectarea în ţările dezvoltate, trebuie să adopte câteva din calităţile unor reţele virtuale, care se dovedesc mult mai eficiente în ţări cu instituţii puternice de combatere a terorismului. 

Poate nu întâmplător, ideea a apărut iniţial în SUA, fiind promovată de liderul unei mişcări de extremă dreapta, Louis Beam.

El spune că organizarea ierarhică este extrem de periculoasă pentru insurgenţi, în special în societăţile avansate tehnologic, unde supravegherea electronică poate adesea să penetreze structura organizaţiei, relevându-i lanţul de comandă. În organizaţiile fără lideri, grupurile operează independent unele de altele şi nu trebuie să se raporteze la o structură centrală. Liderii nu dau ordine, ci mai curând inspiră celule, să aibă iniţiativa acţiunilor. 

Astfel, noul terorism se auto-organizează, putându-se adapta mult mai uşor la atacuri, corelarea, agregarea (colectarea de membri noi din celule similare) şi auto-reproducerea fiind elemente fundamentale ale acestor reţele.

În celulele teroriste, inovaţia porneşte mai curând dinspre oameni decât de la o singură entitate conducătoare. Organizaţiile ierarhice nu pot fi niciodată la fel de rezistente, precum reţelele complexe, deoarece puterea acestora din urmă rezidă nu în conducere, ci în abilitatea de a se adapta spontan la provocările mediului înconjurător. 

La nivel social, o reţea, ca să funcţioneze bine, depinde de gradul în care membrii se cunosc între ei şi cât de trainice sunt legăturile între ei. 
Aceste legături personale puternice, adesea bazate pe prietenie şi experienţă comună, pot să asigure niveluri înalte de încredere şi loialitate. 

Fiecare individ este liber să contribuie, atât cât este posibil, cu talentul său, fără să ţină cont de reguli birocratice în implementarea unor noi idei, tehnologii, strategii. 
Odată ce o idee, tehnologie, strategie etc, este considerată ca având o probabilitate mare de succes, este imediat implementată în cadrul întregii reţele. 

O altă caracteristică a acestor reţele este că pot să apară, să organizeze activităţile pentru care au fost create şi apoi să se dizolve la fel de spontan. 

Cu alte cuvinte, structurile lor flexibile, agile, deseori fără un lider coordonator, pot să acţioneze după cum dictează circumstanţele, în acord cu slăbiciunile inamicului. 
Avantajele organizării în reţea, faţă de formele ierarhice, sunt evidente, de vreme ce acolo unde nu este doar un singur lider, dispariţia sa nu implică ruperea reţelei sau întreruperea activităţilor sale, acţiunile lor fiind dese ori determinate de consens. 

Într-o epocă marcată de o mobilitate fără precedent, reţelele teroriste reuşesc cu mai multă uşurinţă să se insereze în cadrul comunităţilor pe care le au ca viitoare ţinte. Teroriştii pot acum să utilizeze avantajele tehnologiei pentru a dispersa conducerea, antrenamentul şi logistica nu doar la nivel regional, ci şi global, crearea şi mutarea celulelor, în, practic, orice ţară, fiind relativ uşoară având în vedere că milioane de oameni trăiesc în afara ţării lor de origine cât şi traficul intens din zilele noastre.

Vulnerabilitatea mijloacelor electronice de a fi interceptate a conferit Internetului o mai mare importanţă, comunicarea realizându-se predominant pe această cale, prin intermediul site-urilor islamiste. 
Această tendinţă va continua pe viitor şi conducerea diferitelor organizaţii teroriste se va baza din ce în ce mai mult pe Internet pentru a-şi difuza mesajele, discuta tacticile, prezenţa lor în spatiul cibernetic devenind la fel de vitală pe termen lung ca orice altă acţiune. 
Fiind greu de detectat cei care citesc aceste mesaje, identificarea viitorilor terorişti va deveni din ce în ce mai dificilă. În concluzie, datele de până acum arată că grupările teroriste utilizează pe scară largă Internetul, dar până în prezent nu au apelat la terorismul cibernetic şi nici nu au dovedit că s-ar îndrepta în această direcţie. 

Deocamdată se poate vorbi doar de securitatea informaţiilor, pentru că, în acest moment, teroriştii au utilizat Internetul ca sursă de informaţii, comunicaţii, pentru propagandă, colectare de fonduri etc. 
Deşi terorismul cibernetic rămâne pentru un terorist o posibilitate, atacurile în spaţiul virtual par încă un obiectiv greu de îndeplinit, în condiţiile unor sisteme tot mai complexe şi când controlul atacului şi obţinerea unui nivel dorit de distrugere sunt, totuşi, mai dificil de realizat decât cu armele fizice.



INTERESUL TERORIŞTILOR PENTRU „PUBLICITATEA GRATUITĂ”

Cele mai multe informaţii publice despre terorism se datorează mass-mediei, imaginilor, explicaţiilor şi definiţiilor pe care acestea le oferă. 
Mass-media sunt, de cele mai multe ori, primele instituţii sociale care dau termenul sau definesc o acţiune ca fiind teroristă sau nu. 
De regulă, ele transmit informaţiile referitoare la astfel de acţiuni înaintea instituţiilor statale. 

În general, există patru tipuri de perspective de abordare publică a conceptului de terorism: oficială, alternativă, populistă şi opoziţională.

Prin mediatizarea actelor teroriste, autorii urmăresc realizarea unor scopuri diferite, mergând de la obligarea „ţintei” să adopte o conduită convenabilă teroriştilor, să sensibilizeze opinia publică în legătură cu o anume cauză şi impunând, în cele mai multe cazuri, satisfacerea unor revendicări de ordin personal, de grup sau de categorie socială, până la erodarea stabilităţii politice, economice, militare şi sociale a statului în care fiinţează sau pe teritoriul căreia s-a declanşat acţiunea.





Sectorul media folosit de terorişti se ocupă în primul rând de „ridicarea în slăvi” a liderilor, de manipularea comunităţilor şi de „satisfacerea dorinţelor” duşmanilor, ţinând popoarele ocupate cu evenimente fără nici o importanţă, acceptând liberalizarea corupţiei care se întinde peste tot.

Mass-media are un rol deosebit şi în transmiterea ştirilor universalizate de CNN sau Al-Jazeera, a evenimentelor sportive internaţionale, a filmelor „artistice” de propagandă sau cu reclame „şocante” la diverse produse, unde noi considerăm că impactul nu mai este pozitiv.
Informaţia nu mai are frontiere.

Mass-media şi Internetul înseamnă globalizarea informaţională. Oricine poate fi afectat în comportament, gândire de imaginile virtuale şi de mesajele subliminale.
Terorismul în mass-media şi prin mass-media poate influenţa publicul. 

Actele de terorism sunt portretizate ca fiind drept o modalitate eficientă de rezolvare a problemelor conflictuale, spre deosebire de metode alternative precum dezbaterea, negocierea, compromisul.
Evaluarea fenomenului terorist este o activitate complexă şi destul de dificilă, dar nu imposibilă. 

Deja există modalităţi de monitorizare şi analiză a organizaţiilor, reţelelor acţiunilor teroriste şi de evaluare a capacităţii modului de operare şi a efectelor. 

Pentru aceasta se vor folosi indicatori de sistem, de stare (număr de reţele, structuri, locaţii, număr de membrii, distribuţia geografică, relaţiile dintre ele, sisteme de pregătire) şi de dinamică (tipuri de acţiuni, amploare, efecte, frecvenţa acţiunilor) prin care poate fi monitorizat acest fenomen. Cel mai dificil este de prognozat un act terorist, de regulă ştim că se va produce, dar nu când, unde şi cum.

Terorismul a devenit plaga cea mai dureroasă a lumii contemporane. 

Oricine poate fi victima unui atac terorist. 
De aceea, lupta împotriva terorismului este, de fapt, o responsabilitate a tuturor.

Fără îndoială, războiul împotriva terorismului va fi un conflict de lungă durată în care nu sunt marcate liniile frontului şi în care practicanţii terorismului au estompat intenţionat distincţia dintre combatanţi şi necombatanţi. 

În aceste condiţii, terorismul este mai mult decât o bombă sau o armă, el este o luptă care foloseşte ca teatru arena politica, este un război de idei şi ideologii. Combaterea terorismului cere fermitate, curaj, imaginaţie şi abilitate.

Formele moderne de terorism, în pofida actelor normative şi a legilor de combatere, au drept scop atacurile asupra populaţiei civile. Aceasta constituie o ţintă facilă şi eficientă pentru terorişti, caracterul aleator al atentatului determinând un sentiment general de anxietate. 

Teroriştii depind de acoperirea mediatică a atacurilor săvârşite pentru a teroriza şi a reduce la tăcere inamicul – actorii instituţionali, această operaţiune reprezentând o alternativă la utilizarea propriilor mijloace de propagandă.



Ubicuitatea mass-media expune familiile ostaticilor la suferinţe create de capturarea de către terorişti. Rezultatul - pozitiv pentru terorişti -subminează declaraţia actorilor instituţionali: „fără negocieri, fără concesiuni” şi creşte probabilitatea repetării unor acţiuni similare de către alţi terorişti.

Teroriştii studiază mijloacele mass-media ale statului vizat pentru a învăţa modalităţile de punere în practică a ameninţărilor, de amplificare a sentimentului de panică a populaţiei şi de intensificare a situaţiei de criză la nivelul actorilor instituţionali.

Punctele de vedere contradictorii, existente în cadrul societăţii civile, sunt exploatate pentru subminarea credinţelor populaţiei şi justificarea acţiunilor planificate. 




Organizaţiile teroriste ştiu că nu-şi vor îndeplini obiectivele doar prin atentate fiind necesare victime pentru îndeplinirea obiectivelor. 

Atacurile teroriste personalizate - producerea imediată de victime pe o arie extinsă - au efect asupra populaţiei vizate. 
Teroriştii reuşesc să creeze, prin manipulare psihologică, o panică deformată în raport cu realitatea ameninţării - o panică iraţională. În timp ce prejudiciul psihologic poate fi mai redus în cazul unor accidente rutiere, cel creat de atentatele teroriste este mult mai semnificativ pentru societatea civilă.

Mai mult, teroriştii urmăresc să submineze credinţele indivizilor în valorile colective societale, amplificând potenţialul ameninţării la adresa securităţii interne.

Principalul obiectiv al teroriştilor este crearea terorii în rândul populaţiei, în scopul transformării acesteia într-un factor de presiune pentru factorii decizionali de a stopa viitoare atentate teroriste. 

Succesul acestei „strategii de comunicare” depinde de intensificarea sentimentului iminenţei producerii unui atentat, depăşindu-se cu mult pericolul real. 

Teama populaţiei privind probabilitatea unui atac terorist are două componente - o componentă raţională, produsul probabilităţii unei morţi violente, rezultat al unui atac terorist şi una iraţională, o anxietate direct proporţională cu probabilitatea de producere a evenimentului.



Natura simbiotică a relaţiei dintre terorişti şi mass media nu presupune că instituţiile de presă împărtăşesc valorile grupărilor teroriste dar indică vulnerabilitatea mijloacelor mediatice faţă de exploatarea şi manipularea de către grupările teroriste.

Astfel, grupările teroriste urmăresc, prin mass media, îndeplinirea următoarelor obiective:

- propaganda acţiunilor şi crearea sentimentului de panică în rândul grupului vizat;

- adeziunea populaţiei autohtone şi comunităţii internaţionale faţă de acţiunile săvârşite, subliniindu-se caracterul just al cauzei urmărite de grupările teroriste, precum şi iminenţa victoriei;

- obstrucţionarea ripostei guvernului şi a forţelor de securitate, sugerând, de exemplu, tirania acestora şi ineficienţa măsurilor de combatere întreprinse;

- mobilizarea şi incitarea simpatizanţilor actuali şi potenţiali, în scopul recrutării acestora, precum şi creşterea finanţărilor şi determinarea unor noi atacuri.




ACOPERIREA MEDIATICĂ A FENOMENULUI TERORIST ŞI ELABORAREA STRATEGIILOR DE COMBATERE A TERORISMULUI

Caracteristica comună a acţiunilor teroriste este că distrugerile, răpirile sau crimele sunt provocate pentru a obliga actorii instituţionali ai unui stat să le accepte solicitările. 

Explicaţia: teroriştii caută să demonstreze credibilitatea ameninţărilor prin acte de distrugere sau atrocităţi mediatizate. 

Descifrarea mecanismului care determină un grup să comită acte de terorism implică înţelegerea motivaţiilor, scopurilor, ideologiilor, credinţelor religioase şi a strategiilor de acţiune.

Nu trebuie negat faptul că mass-media moderne, sateliţii de comunicaţii şi progresul tehnologiei informaţionale au efecte asupra potenţialului publicitar al terorismului, în acest sens elaborarea strategiilor de combatere a terorismului trebuind să aibă în vedere şi rolul mass-media.

Mass-media îndeplinesc un rol foarte important prin selectarea, prezentarea şi plasarea evenimentului la nivelul receptorilor, cenzura şi „dreptul de a şti” trebuind analizate în contextul libertăţii democratice.
Actorii instituţionali şi strategiile antiteroriste elaborate de aceştia sunt sub influenţa capacităţii grupărilor teroriste de a manipula opinia publică, terorismul devenind o ameninţare strategică la adresa democraţiei şi a societăţii civile.

Opinia publică, ca parte integrantă a unei strategii de combatere a terorismului, constituie o preocupare importantă pentru cetăţenii unei naţiuni afectate de terorism. 
În acest context, răspunsul este determinat de procesul de identificare a motivaţiilor şi a intereselor, pe termen scurt/lung, al grupărilor teroriste. 

Aceste acţiuni facilitează recomandările, de ordin psihologic şi practic, pentru viaţa zilnică, strategiile de combatere a fenomenului terorist trebuind să urmărească şi vizibilitatea succesului activităţilor întreprinse, sistemul de combatere a fenomenului terorist fiind dependent de rezultatele efective ale organizaţiilor implicate.

De asemenea, este important ca obiectivele instituţiilor cu atribuţii în domeniul combaterii terorismului să nu fie în contradicţie cu obiectivele mass-media deşi, prin natura lor, acestea se află într-un conflict mocnit. 


Mass-media urmăresc „exclusivitatea” în prezentarea infractorilor şi a unor ştiri care captivează şi reţin atenţia opiniei publice, pentru a le creşte audienţa. Forţele de ordine publică, pe de altă parte, sunt interesate de protejarea vieţii cetăţenilor, aplicarea legii, identificarea autorilor şi deferirea acestora justiţiei.

Paul Wilkinson susţine că, în cazul societăţilor democrate, relaţia instituţii de combatere a terorismului – mass-media poate fi:

- o strategie de „laissez faire”: nu se acoperă mediatic fenomenul terorist, oricât de serioasă ar fi ameninţarea. Pericolul este evident: grupările teroriste vor exploata puterea enormă a mass-media pentru a-şi intensifica capacitatea de a crea un climat de frică şi subminare, de a amplifica propaganda pentru mediatizarea cauzei sau pentru a forţa guvernele să facă concesii. Această strategie ar avea drept rezultat încurajarea producerii unor atentate teroriste;

- cenzura mass-media sau acceptarea unor reguli de urmat: limitarea accesului grupărilor teroriste la reţelele de comunicaţii. În general, chiar acele state care se confruntă cu fenomenul terorist ezită să cenzureze acoperirea mediatică a fenomenului. 
Este unanim recunoscută importanţa evitării manipulării mass-media de către terorişti dar dacă libertatea presei ar fi sacrificată în numele combaterii terorismului ar fi încălcat unul dintre fundamentele societăţii democratice;

- evitarea pericolul manipulării şi exploatării mijloacelor media de către terorişti. 

De exemplu, emisiunea de ştiri a postului de televiziune CBS şi-a asumat obligaţia de a fi precaută, onestă şi moderată în acoperirea mediatică a fenomenului terorist, urmărind să evite interferenţa cu comunicatele autorităţilor, folosindu-se de recomandările experţilor pe probleme de terorism şi supunându-se instrucţiunilor forţelor de ordine.

Societatea democrată nu acceptă cenzura presei nici chiar în cazul unei asemenea probleme sensibile. La rândul lor, instituţiile media trebuie să-şi menţină profesionalismul, să fie conştiente de rolul jucat în cadrul societăţii civile şi să evite rolul de instrument pentru materializarea scopurilor politice urmărite de terorişti.





ATACURILE TERORISTE ŞI MASS MEDIA

Predilecţia mass-media pentru senzaţional este unanim recunoscută, în cazul atentatelor teroriste imaginile şi poveştile violente având potenţialul de a şoca receptorii, opinia publică.
Mijloacele mass-media moderne au capacitatea de a furniza o cantitate semnificativă de informaţii într-o situaţie neprevăzută. Radioul şi televiziunea au capacitatea de a ţine la curent publicul sau de a-l informa direct cu privire la victime şi la familiile acestora, periclitându-şi sau nu angajaţii. 
Aceste mijloace pot furniza informaţii referitoare la ceea ce se întâmplă şi chiar să facă recomandări privind modul de acţiune.
Contribuţia mass-media la războiul împotriva terorismului, deşi a fost de multe ori supraestimată sau ignorată, este mult mai semnificativă comparativ cu dezavantajele, riscurile şi prejudiciile.
Cel mai potrivit mod de abordare a relaţiei terorism - mass-media este încercarea de a înţelege viziunea grupărilor teroriste asupra comunicării. Nu poate fi negat faptul că, deşi terorismul s-a dovedit ineficient ca armă care răstoarnă guverne şi preia puterea politică, reprezintă un mod de mediatizare a ideologiei şi ameninţării teroriste. Prin natura sa, terorismul constituie o armă psihologică care depinde de transmiterea ameninţării către societatea civilă.
Puterea mass-media şi a liderilor politici de a mobiliza opinia publică, în societăţile democratice, relevă o vulnerabilitate crucială în strategia antiteroristă.
Teroristul presupune că guvernul sau instituţia vizată va cădea întotdeauna victima intimidării, dacă ameninţarea proferată este suficient de credibilă. 
Chiar în această situaţie însă există o oarecare naivitate în presupuneri, teroriştii nu doar că îşi argumentează obiectivul, ci reuşesc să determine şi să intensifice rezistenţa societăţii, respectiv susţinerea publică faţă de măsurile de combatere a terorismului.

O serie de modalităţi eficiente în care mass-media pot contribui la lupta împotriva fenomenului terorist:

- relatarea onestă a incidentelor poate consolida vigilenţa opiniei publice, de exemplu, observarea coletelor, persoanelor şi comportamentelor suspecte;

- transmiterea avertismentelor forţelor de ordine şi a instrucţiunilor referitoare la modul de acţiune în caz de pericol;

- furnizarea de date de interes pe plan internaţional cu privire la autorii atentatelor, grupări teroriste, noi tipuri de armament şi posibile viitoare ameninţări, etc.

Şi, nu în ultimul rând, media pot asigura un forum de discuţii cu privire la implicaţiile sociale şi politice ale fenomenului terorist, dezvoltarea unor strategii eficiente de combatere a terorismului, iar ca promotori ai libertăţilor fundamentale vor continua să reamintească autorităţilor responsabilitatea de a răspunde la acţiunile teroriste prin prisma respectării drepturilor omului.

Din acest punct de vedere, societatea românească a fost, din nefericire, victima interacţiunii între actorii instituţionali şi mass media imature, nevoia de senzaţional şi intruziunea factorului politic în mass-media afectând puternic negocierile purtate de reprezentanţii celulei de criză cu răpitorii celor trei jurnalişti români.



În ciuda apelurilor repetate ale actorilor instituţionali la prudenţă în mediatizarea informaţiilor obţinute de la aşa-zisele surse credibile, făcute public inclusiv prin mass-media incriminate, reprezentanţii celei de-a patra puteri în stat au pus negociatorii în postura de a trata cu răpitorii din ipostaza celor care intoxică opinia publică cu astfel de ştiri pentru a exercita presiuni indirecte asupra acestora.
În acest sens considerăm că şi mass-media româneşti ar trebui să reflecteze „sine ira et studio” la ceea ce a însemnat răpirea jurnaliştilor români şi la modul în care aceasta a fost adusă la cunoştinţa opiniei publice, unele învăţăminte trebuind a fi trase, în egală măsură, fără îndoială, atât de către actorii instituţionali cât şi de jurnalişti.

Unii specialişti definesc terorismul ca fiind cea mai organizată formă de teroare. 

La polul opus, este scos în evidenţă faptul că teroarea este o stare psihică, pe când terorismul este definit ca fiind o activitate socială organizată. 

Cele mai cunoscute opinii, însă, sunt acelea că teroarea poate fi şi de sine stătătoare, fără a surveni în urma unui act terorist dar, de asemenea, poate fi şi motivul care declanşează terorismul.      Departe de mass-media, semnificaţia actelor teroriste nu e la fel de mare. Terorismul, deşi produce victime individuale, este o crimă la adresa unei întregi comunităţi. 

Victimele sunt alese arbitrar, tocmai în vederea exercitării terorii. 
De aceea, mass-media are un rol foarte important în legătură cu acestea, impactul psihologic la nivelul societăţii având o importanţă mai mare decât violenţa direcţionată către anumite persoane. Această propagandă acţionează ca un catalizator pentru teroare, iar societatea primeşte aceste transcripţii ale violenţei teroriste.

Un punct de vedere diferit subliniază că această mentalitate dominantă a fricii a fost promovată de politicieni, ziarişti şi experţi din cadrul serviciilor secrete. 

Maniera obsesivă în care mass-media prezintă ameninţările la adresa securităţii persoanei, face ca opinia publică să dezvolte un simţ acut al pericolului şi să scape din vedere faptul că, în ciuda numeroaselor probleme cu care se confruntă, societatea occidentală este o lume sigură.

Devenind dominantă, această mentalitate a fricii distrage atenţia de la combaterea unor pericole care ne ameninţă dintotdeauna vieţile, cum ar fi sărăcia, malnutriţia şi bolile.





CONCLUZII

Vulnerabilităţile sistemelor, metode de prevenire a actelor teroriste.

1. Ameninţările teroriste sunt de mare actualitate. În următorul deceniu, ele nu vor dispărea, ci, dimpotrivă, este posibil să se diversifice şi chiar să se amplifice. 
Atacurile teroriste sunt şi vor fi şi în continuare atipice, lipsite de orice moralitate şi în afara oricăror reguli ale păcii şi războiului. 
Ele vor viza tot ceea ce este vulnerabil - state, guverne, instituţii publice, organizaţii internaţionale, aglomerări urbane şi locuri publice, infrastructuri, reţele de comunicaţii, reţele Internet şi, mai ales, oameni, inclusiv bătrâni şi copii, întrucât unul dintre obiectivele cele mai importante ale terorismului este să creeze oroare, indignare, dezgust, panică, nesiguranţă şi frică.

2. Cu cât civilizaţia progresează, cu atât terorismul devine mai abject şi mai înfricoşător. Terorismul se prezintă ca o patologie gravă, ca o boală cronică a omenirii, care se accentuează şi se complică din ce în ce mai mult. 
De aceea, lupta împotriva lui nu este şi nu poate fi uşoară. Şi aceasta nu neapărat pentru că teroriştii ar fi foarte puternici, ci pentru că ei nu se înscriu într-o logică normală şi într-o filozofie a raţiunii. 
Combaterea terorismului nu poate ieşi însă din legile şi obiceiurile războiului şi ale luptei armate şi, de aceea, dificultăţile unei astfel de confruntări vor fi totdeauna foarte mari.

3. Terorismul constituie o ameninţare din ce în ce mai pronunţată la adresa păcii şi securităţii, a fiinţei umane, a valorilor şi a civilizaţiei. 
Această ameninţare este direct proporţională cu vulnerabilităţile societăţii moderne şi evoluează pe măsură ce faliile se adâncesc, conflictele se amplifică şi crizele se înmulţesc.

4. România este supusă ameninţărilor de tip terorist din cel puţin trei perspective: ca membră a Alianţei Nord-Atlantice şi componentă a Uniunii Europene, deci ca parte a civilizaţiei de tip occidental împotriva căreia sunt orientate o parte dintre atacurile teroriste şi îndeosebi cele ale fundamentalismului islamic; ca ţară situată în vecinătatea faliei strategice musulmane, în zona Mării Negre şi în cea a Balcanilor, nu departe de zona caucaziană şi de cea a Orientului Apropiat; ca participantă directă la războiul declanşat împotriva terorismului, în cadrul coaliţiei antiteroriste, conduse de Statele Unite.

5. Se cer identificate, analizate şi evaluate toate realităţile şi posibilităţile apariţiei, întreţinerii şi dezvoltării unor reţele, noduri de reţea, elemente de infrastructură, premise ale unor acţiuni sau oricare alte surse de generare, susţinere, finanţare sau protecţie a terorismului sub toate formele sale.

6. Perspectiva evoluţiei fenomenului terorist în spaţiul de interes pentru România trebuie să facă obiectul unor evaluări strategice pe măsură, cu implicaţii în constituirea şi modernizarea forţei şi în colaborarea dintre toate structurile, în consonanţă cu cele ale Alianţei Nord-Atlantice şi cu cele ale Uniunii Europene, astfel încât să fie găsite şi aplicate la timp cele mai potrivite formule pentru descoperirea şi combaterea reţelelor teroriste şi prevenirea unor atacuri din partea acestora.

Dacă în mod tradiţional organizaţiile teroriste aveau o structură piramidală, revoluţia informaţională şi nu numai, a favorizat apariţia formelor de organizaţie de tip reţea. Prin apariţia reţelelor puterea migrează spre actorii nestatali, care sunt capabili să se organizeze în reţea. 
Aceşti actori (organizaţiile teroriste spre exemplu) se constituie sau îşi modifică structura pe grupuri dispersate, care comunică între ele, se coordonează şi se conduc într-o manieră similară reţelelor de Internet. De aici şi denumirea de NETWAR - în care protagoniştii folosesc 
structuri organizatorice sub formă de reţea şi au la bază doctrine, strategii şi tehnologii moderne, adaptate epocii informaţionale. 
Acestea sunt gândite pentru a fi mult mai eficiente în realizarea unei lovituri decât sistemele ierarhizate. Structura unei reţele este pe orizontală, nu există un singur centru de comandă, nu există o singură potenţială ţintă care lovită ar distruge întreg sistemul. Fiecare nod din această reţea poate reprezenta un individ, un grup, o parte dintre-un grup sau o instituţie şi de altfel permite existenţa a mai multor lideri.
Din această perspectivă asistăm la apariţia a două probleme: asimetria ameninţărilor şi la dificultatea combaterii acestui tip de organizaţie.
Ameninţările epocii informaţionale vor fi cu siguranţă mai difuze, dispersate, multidimensionale şi mai ambigue, comparativ cu ameninţările tradiţionale.
Iar pentru a anihila inamicul în acest război – războiul împotriva terorismului, este nevoie de înfiinţarea unor noi structuri care la rândul lor să acţioneze, tot asimetric, la scara întregii societăţi pe trei principale planuri: dezvoltarea unui mediu legislativ care să permită autorităţilor să lupte eficient pentru reducerea activităţilor criminale şi extremiste; cooperarea internaţională şi descoperirea unor arme, mijloace, tactici şi strategii adecvate.



Problema este că noi suntem doar la început, iar teroriştii şi-au configurat de ceva timp strategiile tacticile şi scopurile.

Iniţiativele de cooperare trebuie să continue în special pentru:

§ crearea şi dezvoltarea liniilor, pentru realizarea schimbului de informaţii;

§ reconsiderarea utilizării informaţiilor din sursele umane (HUMINT);

§ lupta prin intermediul sistemului bancar pentru blocarea fondurilor financiare;

§ exploatarea greşelilor făcute de terorişti crearea unui curent pentru utilizarea operaţiilor de pace sub mandat ONU, în armonie cu lupta împotriva terorismului.



Aceste structuri trebuie să fie similare cu cele ale grupurilor teroriste: unităţi de recunoaştere ; forţe de reacţie rapidă; unităţi de diversiune; de propagandă; de pregătire; de conducere; financiare; de suport logistic şi eventual medicale.

Acţiunile de combatere vor avea în sprijin arme şi sisteme de supraveghere si nimicire high-tech (înaltă tehnologie) ceea ce presupune o asimetrie tehnologică - materializată prin superioritatea unuia dintre beligeranţi, determinată de înzestrarea cu tehnică mult mai performantă.

De asemenea, mediatizarea acţiunilor va suferi din punct de vedere al prospeţimii datelor transmise publicului larg, ţinând cont de necesitatea unei protecţii deosebite oferite forţelor proprii.
Toate sistemele, indiferent cât de complexe ar fi, sunt vulnerabile la terorism.

Dintre aceste vulnerabilităţi la terorism, cele mai importante se conturează a fi următoarele:

1. Vulnerabilităţile sistemelor politice democratice pot fi identificate chiar în caracteristicile acestora, astfel :

- transparenţa – vulnerabilitate la infiltrare;

- respectul persoanei şi al opiniei – vulnerabilitate la terorismul ideologic;

- respectarea drepturilor omului – vulnerabilităţi la terorism patogen, la terorism criminal, la terrorism psihologic şi la alte forme de terorism la adresa persoanei, proprietăţii şi instituţiilor;

- sistemul alegerilor democratice – vulnerabilitate la terorismul de reţea şi la terorismul de sistem

- autonomia instituţiilor fundamentale ale statului – vulnerabilităţi la terorismul de diversiune, la terorismul de falie şi la terorismul de reţea;

- pluripartidismul – vulnerabilitate la infiltrarea în sistem a unor grupări şi organizaţii ale terorismului politic şi chiar la crearea unui sistem paralel sau a unor reţele ale terorismului politic.

2. Vulnerabilităţile sistemelor economice şi financiare la terorism se ivesc, de regulă, în filosofia contradictorie şi chiar conflictuală a intereselor, astfel:

- amploarea sistemelor economice şi financiare favorizează vulnerabilităţile de macrosisteme şi vulnerabilităţile de corporaţii la terorismul economic şi financiar de falie, al cărui obiectiv este subminarea, ruperea şi distrugerea structurilor-gigant, extrem de sensibile la diversiuni şi atacuri punctuale (ele însele generează diversiuni şi atitudini ofensive împotriva identităţilor economice mai slabe sau concurente);

- faliile care se ivesc între interese generează vulnerabilităţi la terorismul politic, precum şi la cel economic şi financiar;

- strategiile de conspirativitate, atât de frecvente în lumea economică şi financiară, generează vulnerabilităţi la terorismul criminal şi la cel specific tranzacţiilor murdare;

- dinamismul economic şi financiar favorizează apariţia unor vulnerabilităţi de stabilitate cu implicaţii în domeniul terorismului anti-sistem.

3. Vulnerabilităţile comunităţilor sociale, religioase, culturale sunt cele mai numeroase, cele mai dificil de gestionat şi creează foarte multe probleme. Ele se înscriu, în general, în următorul spectru:

- spiritul identitar creează o stare continua de tensiune, de unde rezultă o serie de vulnerabilităţi la terorismul identitar desfăşurat de alte comunităţi sau de grupuri de interese;

- anomia socială este cea mai mare vulnerabilitate la terorismul infracţional;

- rigiditatea şi extremismul unor culte (secte, organizaţii fundamentaliste) generează vulnerabilităţi ale comunităţii respective la terorismul politic, la terorismul fundamentalist şi la terorismul identitar.

4. Vulnerabilităţile instituţiilor publice şi altor instituţii se generează şi regenerează din incompatibilităţile de sistem, mai ales în perioadele când acestea devin birocratice sau ating pragul de incompetenţă.

Instituţiile şi comunităţile sunt entităţile cele mai vulnerabile la terorismul de orice fel .

5. Vulnerabilităţile forţelor armate la terorism sunt, în general, reduse, dar de aici nu rezultă că efectul lor este mai puţin important.

Armatele sunt sisteme relativ integrate şi foarte bine protejate. Totuşi, nici ele nu sunt invulnerabile. 

Vulnerabilităţile de structură sau de sistem ale instituţiei militare se află, în general, în inflexibilitatea lor, în imobilitatea unora dintre infrastructuri şi în incapacitatea de a se adapta foarte rapid mediului anomic.

Terorismul acestui început de mileniu este un fenomen unitar, coordonat la nivel mondial şi motivate exclusiv de fanatismul religios. 

De fapt, terorismul nu a fost niciodată monopolul unei singure ideologii, de puţine ori mobilul său fiind de origine religioasă. 
De cele mai multe ori revendicările au fost de natură politică sau teritorială.

Lupta împotriva terorismului este o confruntare asimetrică. Aceasta poate fi definită ca fiind „compensarea superiorităţii tehnologice a adversarului prin mijloace diverse”- atentate, terorişti sinucigaşi, autovehicule capcană etc.



Mărturiile testimoniale, victimele, caracterul de criză pe care îl induc oriunde apar - fac din atentate elemente predilecte, de neignorat în nici un caz pentru media. 

Pe de altă parte, jurnaliştii devin ţinte privilegiate deoarece asigură cvasi-automat publicitatea evenimentului şi sunt, de obicei, prezenţi în zonele de conflict. 
Agenţiile de securitate ale unui stat cer discreţie atunci când un atentat (sau o răpire) are loc, tocmai pentru a putea acţiona mai eficient.
Presa audio, vizuală şi scrisă, în goana după senzaţional, din nevoia de a informa dar şi din raţiuni de ratting se întrece în a propaga imaginile (cu cât mai scabroase şi mai neobişnuite, cu atât mai vandabile) şi în a eticheta. 

În primul caz, dacă tace, media este acuzată că devine agentul statului; în celălalt - că aduce servicii teroriştilor. 

Se poate scăpa din această capcană? 

Se poate trece dincolo de relatarea la cald a evenimentelor, în favoarea unor analize fără să scadă interesul publicului?

Tratarea actelor de terorism este un exerciţiu mediatic anevoios, întrucât violenţa produce o situaţie contradictorie: pe de o parte trebuie să se relateze despre fapte, despre autori şi, adesea, despre motivaţia lor, iar pe de altă parte trebuie evitată „publicitatea” pe care o vâneaza cu ardoare cei care le revendică prin discursul mass-media.




Bibliografie:


1.      TERORISMUL CONTEMPORAN – FACTOR DE RISC LA ADRESA SECURITĂŢIi ŞI APĂRĂRII NAŢIONALE, ÎN CONDIŢIILE STATUTULUI ROMÂNIEI DE MEMBRU NATO - General de brigadă (r) dr. Gheorghe VĂDUVA

2.      RĂZBOIUL, PACEA ŞI RELAŢIILE INTERNAŢIONALE. O INTRODUCERE ÎN ISTORIA STRATEGICĂ - Colin S. Gray

3.      RĂZBOIUL TĂCUT. INTRODUCERE ÎN UNIVERSUL INFORMAŢIILOR SECRETE -  Abram N. Shulsky ,Gary J. Schmitt

4.      UN RĂZBOI AL MINŢII - George Cristian Maior

5.      REVISTA GEOPOLITICĂ – TERORISM ŞI MASS-MEDIA

Comments

Popular Posts