Alianţa Rusia-Siria



 ALIANŢA RUSIA - SIRIA

Autor: Ghimpău Nicoleta



În condiţiile actuale a schimbărilor tot mai dese de alianţe politice, relaţia Rusia-Siria este considerată una de foarte  lungă durată.

Siria este aliatul cel mai important  al Rusiei din Orientul Mijlociu, iar criza actuală este chiar mult mai importantă pentru Moscova decât pentru Washington, datorită proximitãţii regionale. Regimul al-Assad este prieten al Rusiei de peste 40 de ani, furnizând arme trupelor guvernamentale, iar afacerile cu petrolul sirian fiind şi mai intense după ce clienţii tradiţionali din Europa au renunţat să mai cumpere petrol din Siria, având în vedere considerentele politice.                 

 Baza navală a Rusiei de la Tartus, creată în 1971, este cea mai importantă piesă a Rusiei de pe tabla de şah a războiului civil sirian. Siria este un punct strategic foarte important pentru Rusia într-un Orient Mijlociu în care influenţa americană şi tendinţele pro-americaniste au fost acutizate de Primăvara Arabă. Rusia sprijină regimul lui Bashar al-Assad, deoarece Siria este o punte de legătură între aceasta şi Marea Mediterană, iar până în prezent regimul sirian se pare că nu a dăunat intereselor din zonă ale ruşilor.

Apropierea Siriei de blocul socialist condus de URSS a început în perioada în 1966-1970, cu instalarea la putere a partidului Ba’th. Facţiunea din partid condusă de către Assad este cea care a insistat asupra îmbunătăţirii relaţiilor cu URSS, pentru a putea asigura stabilitatea noului regim Ba’th, care încă de la început nu a beneficiat de o largă simpatie din partea populaţiei siriene. 

 Noul regim sirian a luat ca model Egiptul condus de către Nasser, acesta luând decizia de a se  trece la socialism, câştigând astfel  sprijinul URSS în criza Suezului din 1956.

Vizita premierului sirian, Zu’ayyin, la Moscova din aprilie 1966, a inaugurat o nouă etapă în relaţiile sovieto-siriene, ulterior Siria  abandonându-şi  poziţia de neutralitate, a decis să sprijine iniţiativele de politică externă a sovieticilor.


În schimb, URSS a facilitat apropierea Siriei de Egipt care ulterior a încheiat un acord militar în noiembrie în 1966. Înfrângerea suferită de Egipt şi de Siria din timpul Războiului de Şase Zile (iunie 1967) cu Israelul, a sporit şi mai mult dependenţa celor două state de sprijinul militar sovietic. Venirea la putere a lui Hafiz al-Assad  şi a familiei sale, în noiembrie 1970, a marcat pentru regimul de la Damasc o dependenţă totală de URSS. Siria devenind practic un stat satelit al URSS în Orientul Mjlociu.


După dezintegrarea URSS în 1991, Rusia moşteneşte în Siria de la fosta conducere sovietică, contractele majore de livrare de armament pentru guvernul sirian şi o bază militară navală în portul Tartus concesionată URSS-ului în 1988.

Deși sfârșitul Războiului Rece a redus importanța strategică a parteneriatului Rusia-Siria, relația a fost reluată atunci când  președintele Putin precum și  președintele Bashar al-Assad au preluat mandatul în anul 2000, și mai important, când Rusia a început să se re-afirme pe scena mondială, spre mijlocul ultimului deceniu. Când preşedintele Vladimir  Putin, a  închis bazele militare ale Rusiei din Vietnam și Cuba, la începutul președinției sale, baza militară rusă de aprovizionare din Tartus, formată din unsprezece cladiri si doi piloni de  100m, a devenit singurul avanpost militar rus în afara spațiului post-sovietic. Baza a fost unul dintre simbolurile relațiilor diplomatice și militare, continuând să alimenteze parteneriatul lor low-cost diplomatic, așa cum s-a și dovedit a fi în anul 2008 prin  intervenția militară a Siriei din Georgia. 
Cu toate acestea, prin izbucnirea războiului civil din  Siria și săvârșirea repetată a  atrocităților, acest parteneriat aproape latent a fost repede împins în atenţia politicii mondiale.
Relaţiile ruso-siriene în era post-sovietică
                                 Evgheni Primakov (29 octombrie 1929- 26 iunie 2015)


După încheierea Războiului Rece, politica iniţială de apropiere a Rusiei de Occident a plasat regimul sirian al lui Hafiz al-Assad într-o situaţie dificilă, având în vedere că Siria era dependentă de sprijinul militar venit de la Moscova. Rusia în prima parte a conducerii lui Elţân  a considerat iniţial Siria ca fiind o povară financiară şi a tratat-o cu o oarecare circumspecţie.

Extinderea NATO spre graniţele Rusiei şi sentimentul de inegalitate al Moscovei în relaţiile cu Washingtonul, a determinat conducerea rusă să abandoneze atitudinea pro-occidentală afişată iniţial.

 Numirea în 1996 al lui Evgheni Primakov, în funcţia de ministrul de externe a determinat îmbunătăţirea relaţiilor ruso-siriene. Spre deosebire de strategia diplomaţilor sovietici, Primakov a evitat să împartă statele din Orientul Mijlociu în prieteni şi duşmani, păstrând libertatea de acţiune în politica externă promovată de noul stat rus.


După invazia Irakului din 2003  care a adus la înlăturarea partidului Ba’th, condus de către Saddam Husein , s-a conturat din ce în ce mai clar că regimul Ba’th sirian, condus de Bashar al-Assad, avea nevoie de un partener care să contrabalanseze impactul regional al puterii americane.

Rusia condusă de Putin a venit ca un aliat firesc pentru Siria, având în vedere că pentru  Kremlin statul sirian a reprezentat şi după  1991 unul dintre cei mai mari clienţi pentru livrările de armament rusesc. În strategia lui Vladimir Putin, Siria împreună cu Iranul trebuiau să devină partenerii strategici din regiunea Orientului Mijlociu.


Debutul războiului civil sirian a determinat Rusia să se implice mai activ în regiune, având în vedere că tot aici se afla singura bază navală pe care ruşii o mai aveau în Marea Mediterană. Luând în considerare caracterul dictatorial al regimului Bashar al-Assad, Siria a devenit din ce în ce mai izolată în plan internaţional.


Ca singur partener al Siriei, Rusia s-a străduit să blocheze orice proiect de rezoluţie al Consiliului de Securitate ONU  îndreptat împotriva regimului sirian. Livrările de arme ruseşti au fost cele care au permis regimului condus de Bashar al-Assad să supravieţuiască până acum. Acuzată că sprijină  regimul criminal al lui Bashar al-Assad, Rusia a replicat prin faptul că la momentul de faţă în Siria nu există o altă variantă mai bună, având în vedere că opoziţia siriană nu este un grup solid care să constituie un partener de dialog credibil. O parte din opoziţia siriană este acuzată de posibile legături cu grupări teroriste de tip Al-Qaida. În ciuda acestui fapt că opoziţia e formată din grupuri diferite, întotdeauna  au existat şi membrii cu care se poate negocia pentru a forma un viitor guvern sirian. În tot acest timp, Rusia îşi măreşte prezenţa navală în portul Tartus pentru a-şi conserva singura poziţie rămasă din Marea Mediterană.

 Negocierile ruso-americane pe tema Siriei   

 ‘ Urmărirea interesului național (pe plan internațional, se pare) își are ecoul în constante ale politicii ruse externe – Rusia a purtat mereu ofensive pentru a-și impune cele trei mari obiective: securizarea imensului teritoriu pe care îl are la dispoziție, accesul către mările deschise și influențarea vecinătății apropiate – implicit, formarea de state clientelare. În același timp, constantele politicii ruse sunt negarea rolului american de prezervare a securității mondiale (aici includem negarea unipolarității, misionarismul multipolarității, precizarea neputinței SUA de a fi furnizor de securitate datorită resurselor ne-proporționale cu obiectivele) și promovarea formulei bilaterale în derularea negocierilor’. (Mihalache, Ovidiu, Rusia și Neo-Imperialismul în relațiile Europene, Sesiunea anuală de comunicări științifice, 2010, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate al Universității de Apărare ”Carol I”).


 Debutul crizei siriene şi diferenţa de opinii în ceea ce priveşte viitorul Siriei, a  provocat deteriorarea relaţiilor bilaterale ruso-americane. Situaţia de faţă se compară cu un nou tip de “război rece” între Rusia şi SUA. Vladimir Putin, în calitatea sa de fost agent KGB, este hotărât să refacă vechea sferă de influenţă  din Orientul Mijlociu. Chiar dacă  Kremlinul  a fost acuzat de SUA că blochează orice tentativă de soluţionare paşnică în Siria, conducerea rusă nu a fost făcută răspunzătoare de crimele făcute de regimul lui Assad.

Folosirea armelor chimice de către dictatura siriană  împotriva propriului popor, încalcarea drepturilor omului şi a dreptului internaţional, au determinat SUA  să-şi schimbe atitudinea şi să ia în calcul pentru prima dată o intervenţie militară împotriva regimului de la Damasc.


Pentru a-şi sprijini aliatul tradiţional în zonă în faţa unei intervenţii militare iminente, Rusia a decis să negocieze cu SUA un acord de distrugere a armelor chimice siriene. În acest sens s-a încheiat Protocolul de la Geneva, semnat de secretarul de stat John Kerry şi ministrul rus de  externe, Serghei Lavrov. Faptul că discuţiile s-au concentrat doar pe armele  chimice siriene nu reprezintă o soluţionare a crizei siriene.  Într-un fel Rusia a reuşit să deturneze atenţia SUA  de la celelalte acţiuni grave ale regimului lui Bashar al-Assad.  Acest aspect îi oferă lui Assad un avantaj temporar în operaţiunile sale de înăbuşire a protestelor anti-guvernamentale, iar Putin profită de pe urma faptului că Administraţia Obama nu şi-a conturat încă o strategie coerentă în ceea ce priveşte problema siriană. Soluţionarea războiului civil din Siria ţine şi de bunele intenţii pe care le promovează atât Rusia, cât şi SUA.  Nici soluţia SUA de a înarma rebelii sirieni nu poate constitui o soluţie viabilă, atât timp cât nu se ştie adevărata afiliere a acestor grupuri.


‘Statele Unite nu îşi dorește un colaps al guvernului şi instituţiilor siriene, care să lase loc liber pentru grupări extremiste’ - a declarat directorul CIA,  John Brennan. Acesta a menţionat că, din acest punct de vedere, interesele americane coincid cu cele ale Federaţiei Ruse şi ale statelor din regiune.

John Brennan a precizat că elementele extremiste fac progrese în anumite regiuni ale Siriei şi că ultimul lucru pe care şi-l doreşte comunitatea internaţională ar fi ca acestea să captureze Damascul. Directorul CIA a pledat, de asemenea, şi pentru susţinerea rebelilor sirieni moderaţi. Washingtonul se pronunţase, anterior, pentru o schimbare de regim în Siria şi chiar ameninţase că va interveni militar împotriva regimului lui Bashar al-Assad.

Acesta a fost sprijinit, în cei mai bine de patru ani care au trecut de la declanşarea războiului civil, de Iran şi de Federaţia Rusă. Pe de altă parte, Turcia şi monarhiile sunnite din Golful Persic i se opun lui Bashar al-Assad. Deşi, politic, Occidentul sprijină opoziţia moderată, asistenţa militară a fost până acum limitată, astfel  încât, în prezent, cele mai puternice grupări teroriste din Siria sunt, Statul Islamic şi Frontul Al-Nusra, afiliat reţelei Al-Qaida. Armata Siriană Liberă care în prima parte a conflictului reprezenta forţa dominantă a rebelilor, a pierdut teren din cauza subfinanţării şi a lipsei de armament.



Viitoarea strategie a Rusiei în Marea Mediterană
Rusia are în strategie  să meţină o prezenţă  navală constantă  în Mediterană şi să-şi  modernizeze baza navală din portul sirian Tartus. Moscova percepe intervenţiile americane în problema siriană ca pe un pericol la adresa prezenţei sale navale din zonă. Motivul consolidării prezenţei navale în Mediterană este, conform declaraţiilor amiralului rus, Viktor Chircov, o acţiune de prevenire a oricărei ameninţări la adresa securităţii ruse din zonă.

Tot amiralul Chircov declara că Rusia îşi va întări prezenţa militară în Mediterana de Est până la un nivel operaţional deplin. În acest scop vor fi transferate noi nave militare din flota Mării Negre şi a Mării Baltice. Având în vedere că marina militară rusă este în stadiu de modernizare şi duce lipsă de portavioane, ea nu are cum să constituie o ameninţare reală la adresa navelor flotei americane.


Chiar şi aşa nu se pune problema unei confruntări militare directe între Rusia şi SUA în chestiunea Siriei. Cel mult poate fi vorba de confruntări prin state ţerte, aşa cum a fost în perioada Războiului Rece. Nici SUA şi cu atât mai puţin Rusia nu vor un alt război rece care să le irosească resursele financiare. În ceea ce priveşte problema siriană, ambele state vor prefera o politică de concesii chiar dacă vorbim de un regim dictatorial responsabil de multe crime. Va fi dificil să-se găsească o cale de mijloc atât timp cât Rusia va susţine necondiţionat regimul sirian condus de Bashar al-Assad.

Nu există totuși  explicații clare cu privire la  poziția Rusiei fata de  criza siriană, ce a început în urmă cu  patru ani, deoarece nu există tratate de apărare reciprocă iar regimul sirian nu a adăugat nici o valoare strategică  Moscovei  în conflictul regional.

Citându-l pe Abdulrahman al-Rashed, jurnalist internaţional şi  formator-general, manager a Al Arabiya News Channel, acesta formula o intrebare legitima în contextul în care  nu existau interese demne, valori strategice, sau militare și oferte financiare, ‘de ce se agata politica rusă de un regim uzat, ce nu are viitor?’.


Au fost analizate premise, părerile multor activiști și observatori politici, în speranța de a înțelege modul de gândire rusesc, dar nimeni nu a fost în măsură să dea o explicație convingătoare pentru angajamentul Moscovei de a-l  sprijinii pe  Assad la Damasc.

Explicaţiile oficiale ale  Kremlinului susțin ca sprijinul oferit lui  Assad s-a datorat portului Tartus, aceasta fiind singura baza la Marea Mediterana pentru marina rusă.

A fost spus, de asemenea, că Rusia sprijină regimul sirian deoarece vrea să lupte împotriva teroriștilor din Siria, dar se cunoaste faptul  că această poziție pro-Assad datează  dinainte de apariția ISIS și al-Nusra Front. De asemenea, opoziția moderată s-a oferit deja să coopereze cu Rusia pentru a lupta împotriva grupurilor extremiste ce au apărut in regiunile de influență a Rusiei, cum ar fi Khorasan și Cecenia. Într-adevăr, nu există nici o explicație logică pentru ea, mai ales că rușii au făcut aceeași greșeală înainte, atunci când au susținut regimul Assad după implicarea sa în asasinarea lui Rafiq Hariri.

Pentru Rusia, păstrarea unei conduceri siriene favorabile politicii Kremlinului este o prioritate de politică externă. Rusia este prea puţin interesată dacă regimul Assad respectă drepturile omului, atunci când vine vorba de apărarea intereselor de securitate ruseşti din regiunea mediteraneană.  Pierderea bazei navale ruse  din portul sirian Tartus, ar echivala cu un dezastru geostrategic pentru Moscova. Baza navală rusă din portul Tartus este singurul avanpost din Marea Mediterană,  pe care  marina militară rusă l-a păstrat după colapsul URSS. 


O eventuală intervenţie militară din partea SUA în Siria va fi percepută de conducerea rusă ca o provocare directă la adresa intereselor geostrategice ale Federaţiei Ruse în zona Mediteranei de Est şi a Orientului Mijlociu 

Conchizând, se poate spune că această relaţie dintre Rusia şi Siria se datorează în primul rând avantajelor geostrategice pe care Siria i le oferă Rusiei, dar şi celor economice şi politice. Cu toate acestea, relaţia aceasta va dura atâta timp cât va răspunde intereselor politice ruseşti şi Rusia va obţine beneficii mai ales în ceea ce priveşte întărirea poziţiei sale în regiunea Orientului Mijlociu şi a celei de actor internaţional de prim rang. 



 

Comments